Însemnări dintr-o săptămână rece

8.01

Nu mi-a plăcut niciodată iarna. Ce-i drept, pe când eram mică nu mă deranja prea tare, transformam grămezi triste de zăpadă în omuleți cu zâmbetul de piatră, îmi căutam vreo pantă pe care să mă dau cu sania (deși greu era s-o urci), sau mă trânteam pur și simplu în neantul alb. Zilele astea nu prea reușesc să mă bucur de situație; în loc de strălucire văd mocirla și în locul entuziasmului simt gerul. Totuși azi, când am ajuns acasă, am coborât din avion și ningea, iar eu am zâmbit și simțeam că mă bucur. Nu m-am închis la geacă, voiam să simt frigul. Adevărul e că frigul îmi place, în anumite limite; cât să îl simți cum te pătrunde, dar să nu fie nevoie să te aperi împotriva-i, să nu te acoperi prea mult în iluzii de căldură. Cred că l-am asociat cu a te simți acasă.


9.01

Mă fascinează luarea deciziilor; probabil pentru că nu am fost niciodată bună la asta. Știu că trebuie să iei în considerare avantajele și dezavantajele fiecărei opțiuni, să le analizezi și le cântărești. Dar ce faci atunci când ambele situații îți sunt echivalente în balanța priorităților? Încerci să te transpui, să le simți, să îți dai seama care din ele rezonează mai mult cu subiectivitatea ta. Sau, cine știe, poate găsești o a treia opțiune a cărei existență nu ai fi bănuit-o vreodată, până în momentul respectiv. Poate că uneori câteva zile momente de overthinking nu strică. Sau?


noaptea, între 9.01 și 10.01

Pot să simt că mă doare capul, că mi se închid ochii de oboseală sau chiar că îmi cedează capacitatea de a rămâne trează, însă atunci când am o idee de scris îmi place să o duc până la capăt. O scriu, ca să nu îmi las inspirația să devină un simplu element într-un vis oarecare din noaptea respectivă, ca să nu îmi condamn imaginația să domine doar un gând uitat. Va domina un gând scris, un rând, un paragraf și pagini după pagini compuse în noapte, în paralel cu lupta dintre partea din mine care știe că ar trebui să mă culc și cea pentru care e mai important să știe că nu și-a irosit o idee. Mereu cea de-a doua câștigă.


10.01

Azi am ieșit, pe scări circulare, din ceainăria care m-a trimis în alt secol. Afară mă așteptau mormane de zăpadă, pe care le-am ocolit cu atâta grijă încât nu am observat întunecarea prematură până în momentul în care m-am aflat pe pod. Atunci am ridicat capul din căldura consolantă a fularului și am privit într-o parte – ningea, iar fulgii îngrămădiți în jurul luminilor străzii mi-au dat, pentru câteva secunde, impresia că ar fi lumină. Dar cerul era de un albastru închis și încă nu se încumeta să devină negru, de înghețat ce era. (Și eu eram.)


11.01

Toate sutele de blocuri au fost construite ca să ne confere un adăpost, să putem sta la căldură în astfel de zile; totuși, când văd străzile cucerite de specificul anotimpului rece și jumătăți de drum închise cu o bandă de plastic pentru a ocoli posibile căderi de țurțuri tocmai de pe astfel de clădiri, nu pot să nu mă gândesc că iarna ne învinge în anumite feluri, ne provoacă să luăm măsuri pentru a alunga cât mai mult tot ce înseamnă prezența ei, iar prin asta se face simițită.


12.01

Oamenii Bucureștiului merg ca niște pinguini urbanizați:

Cu umerii ridicați, să le ajungă fularul cât mai în sus ca să nu răcească, sau nu știu de ce

Cu picioarele împiedicate în amestecul de zăpadă, gheață și “nu au dezăpezit ăștia pe aici”, împleticite în cele 2 rânduri de șosete

În șir indian, pe îngustele poteci care ies la iveală între munții albi de pe trotuare.


13.01

“Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –

a piele de copil mirosea spinarea ei

(…)


14.01

Îmi place să beau ceai negru în timp ce stau la birou și scriu pe foi albe. Îmi place să umplu aceste foi albe prin caligrafii în cerneală albastră, cu litere mici, dar multe, și să ascult muzică în ton cu starea mea. Pe geamul din față aș putea să văd pinguinii citadini chinuindu-se să își parcurgă drumul, dar privirea mi se concentrează ori pe detaliile cerului, ori pe teancul de romane din colțul biroului. Așa îmi spune și legea selectivității din psihologie – omul poate percepe o multitudine de însușiri ale unui obiect, însă nu le distinge în aceeași măsură, ci în funcție de relevanța pentru interesele sale.


15.01

(…)

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.

Între ape, numai ea era pământ.”

Nichita Stănescu, Evocare

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s