I.O.N.A după Marin Sorescu

“Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, se comportă, tot timpul, ca și când în scenă ar fi două personaje.”

Am intrat în sala mică a Teatrului Godot într-o seară de sâmbătă din început de februarie. Întunericul o făcea să pară o peșteră, luminată în partea scenei cu albastru închis, iar în fundalul șoaptelor spectatorilor în așteptare se auzeau sunete bizare. Suntem într-o balenă, mi-am spus. Se aud sunete de balenă. Într-un moment de lumină, s-au văzut și pereții pictați, de asemenea, ca fiind interiorul unei balene.

Adevărul e că citisem piesa lui Marin Sorescu acum câțiva ani și am rămas impresionată de ea, motiv pentru care am simțit că e necesar să îi văd și adaptarea. Probabil că e puțin spus adaptare… a fost mai degrabă o integrare. Din moment ce tocmai dramaturgul afirma că “Preferințele scrise de autorii înșiși nu-și au rostul decât în măsura în care vin cu niște precizări de ordin documentar“, ideea de a integra piesa mi s-a părut cu atât mai mult genială.

Parcă aud… poc, poc, tronc, poc.

Îmi dau totuși seama că m-am axat mai mult pe impresii (deși veridice și ele) și că desfășurarea piesei în sine a rămas conturată destul de vag. Uite despre ce e vorba:

Iona, tragedia în patru tablouri semnată de Marin Sorescu vs. I.O.N.A, piesa teatru jucată de Adrian Loghin și regizată de Danni Ionescu. Prima, surprinzând un pescar înghițit de un pește, atât de singur încât își crează personaje iluzorii și vorbește cu sine însuși – sau cu ecoul său. Sfârșitul nu am de gând să-l dezvălui, în schimb chiar recomand să citiți.

Cea de-a doua, pe de altă parte… aceeași esență, aceeași singurătate profundă în care nici ecoul nu mai e de partea ta. Totuși, am stat câteva minute până să-mi dau seama cum să interpretez o serie de elemente, printre care rostirea indicațiilor scenice, relatarea unor evenimente cotidiene, despre metrou, răpire, părăsire (de fapt, amintirea acestora), sau repetarea întregului scenariu de 3 ori 2 ori și jumătate. Aspectul din urmă l-am înțeles mai întâi: personajul relua aceleași replici zi de zi, singur și nebun fiind. După care mi-am dat seama și de semnificația celorlalte: nu mai avem de-a face cu un pescar. Personajul este un actor care învățase piesa Iona, iar acum, în nebunia sa, replicile, didascaliile, intervențiile colegilor, precum și amintirile traumei din copilărie și ale plecării soției (care cel mai probabil reprezintă și cauza stării sale psihice), i se amestecau în minte și astfel nu mai deslușea o limită între real și ficțional.

-Ionaaa!
-Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.
-Io-naa…
-Io…

De-ar fi măcar ecoul!

 


 

IMG_7081

 


 

(Răzbim noi cumva la lumină.)

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s