noaptea cu stele moarte

totul este alb. pereții, cerul,
asfaltul ce pare-a fi fost turnat cu mii de ani
înaintea-mi, în drumul picioarelor mele rănite.
nimic nu-mi e familiar, la fel cum nimic
nu e așa curat ca albul ochilor tăi mari.
dar azi e întuneric…
și-n întunericul ce îmi pătrunde oasele,
în obscura contopire dintre copacii și norii
pe care încerc să-i mai disting pe geam,
în noaptea asta cu stele moarte, risipite,
totul mie-mi pare negru.

ce mi-a rămas neafectat e o oglindă,
cea de pe biroul din marginea stângă
a patului de sub pervazul rece și uitat;
ea și-a asumat toate razele atinse
vreodată, le-a înghițit rând pe rând,
iar acum mă amenință cu apropierea-i
statică, ce va dura o mie de ani.
(ani care trec, în întuneric.)
acum înțeleg de ce…
cu cât ajunge mai aproape, ea își pierde
din licărire, din cauza mea, și devine
oglinda prin care te aud plângând
în întunericul ce îți pătrunde oasele
în noaptea asta cu stele moarte

în camera de alături

 

23.04

 


 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s