halfway // a collection of moments

Când m-a întrebat “Cum te simți acum că a trecut jumătate din liceu?” nu am știut ce să-i răspund.

Poate pentru că toate sentimentele mele erau risipite și împărțite pe momente, persoane, locuri, nefiind adunate în mod concret. Poate și pentru că nu aș putea să exprim într-o conversație parcursul celor 2 ani.

Am avut multe momente prin care treceam, fără să le conștientizez neapărat la timpul respectiv. Dar de atunci mi s-a spus de atâtea ori “să mă bucur de anii de liceu“, “să profit de ei la maxim“, încăt gândul ăsta și-a plantat rădăcinile în mintea mea, iar eu nu m-am încumetat să rup o tulpină atât de promițătoare. Acum îl resimt de fiecare dată când trăiesc momente potențial definitorii pentru adolescență – le conștientizez de îndată unicitatea.

Nu-mi dau seama dacă respectiva conștientizare diminuează autenticitatea cu care trăiesc. Nu știu dacă amintirile mele sunt ale sentimentelor dintr-o zi sau ale zilelor in sine, dar nu știu nici dacă e mai bun vreun fel sau altul. Am avut o discuție pe malul mării tocmai despre cum trăim momentele, de unde se poate ajunge la diferența dintre 2 tipuri de panică: când te trezești în urma unei zile și-ți dai seama că nu te-ai bucurat de ea cât de mult ar fi trebuit, în comparație cu a te afla în ziua respectivă și a ști ce trăiești, dar această realizare să fie însoțită de ideea că totul e trecător, că timpul e ireversibil și nu există nimic ce ți-ar sta în putință pentru a-l încetini.

Da, au existat multe clipe în decursul cărora nu-mi doream nimic altceva decât să-l pot prinde pe amicul Timp printre degete și să-l strâng tare în pumn pentru a rămâne acolo, dar nu aș spune că regret în totalitate imposibilitatea acestei fantezii. Îmi imaginez toate aceste amintiri ca pe un borcan cu bilețele, hârtiuțe inscripționate cu jumătatea plină a paharului pe care l-am trăit până acum.

Cu un entuziasm debordant, îmi scufund mâna în acel așa-zis borcan și extrag.

Dintr-o dată, mă simt înconjurată de un val de căldură și, până să mi se obișnuiască ochii cu intensitatea luminii, aud în depărtare “Trenul accelerat București-Mangalia pleacă în 5 minute de la linia 5.” Și înțeleg: suntem noi, plecăm la mare, iar melodiile Vama circulă prin căști aproape la fel de repede ca trenul pe șine.

Mă trezesc ca dintr-un vis din lumea fantasticului – iar asta e o ironie, pentru că totul e real, totul a fost real. Ca printr-un impuls incontrolabil, îmi întind mâna și mai trag un bilet.

alt-J cântă Taro. Mă sprijin de bariera metalică din fața mea și nu îmi vine să cred că mă aflu în locul pe care mi-l imaginam deja de luni întregi. Știu că melodia durează 4 minute, m-aș întrista, dar superbitatea muzicii mă distrage: o simt în jurul meu, jocul de lumini mă impresionează… dar vreau să o simt în mine. Închid ochii.

Încă unul.

De data asta e o seară de vară în Eden. Sunt la jumătatea distanței dintre grafitti-urile din baie și leagănele din lemn de afară. Melodiile din fundal s-au amestecat și răsună deodată, ca de capul lor, în ecou. A, știu de ce e întuneric! Deschid ochii. O văd pe ea și văd că pe peretele din dreapta mea scrie “mâine mă gândesc la tine“.

Am pierdut numărătoarea biletelor… mai contează?

Sunt în podul Lazărului, pe scările de lemn scârțâind a vechime și a povești liceene. E puțin trist, nu? Să te gândești că ți-a fost încă de la început impus un număr strict de zile, de minute pe care le vei petrece într-un loc atât de apropiat de inima ta. Și poate că nici nu te-ai fi gândit că va reuși să pătrundă acolo, dar uită-te în jur puțin… A trecut jumătate.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s