- REGELE MOARE
Trebuie să încep cu citatul lui Eugène Ionesco ce stă în spatele piesei: “Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta îmi pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim”. De aici, din acel “suntem” la persoana I, reiese că regele, cel care în spectacol refuză să se împace cu ideea propriei morți nici chiar după anii trăiți de ordinul miilor, simbolizează intreaga omenire. Corespondența mi-a ieșit în evidență de-abia pe la jumătatea piesei, când erau enumerate toate realizările sale, printre care “El e Shakespeare, el a inventat fisiunea atomului, el a inventat primul aeroplan”. Mesajul este, așadar, universal valabil: destinul e invincibil, omul nu i se poate sustrage și nu poate ieși din timp. Trebuie doar să ne acceptăm finalitatea. La sfârșit, după mai multe etape spirituale (faza inițială de negare, frica în fața morții, tulburarea interioară, pofta de viață, nostalgia și, până la urmă seninătatea), reușește și regele nostru să atingă acel stadiu. Condus de vocea reginei, de acel discurs final de trecere între lumi, probabil că avut parte de cea mai frumoasă călătorie spre moarte, deși spune că ar mai fi vrut să trăiască “măcar o sută de ani”.
Profunzimea scenariului e deghizată într-un cadru ca de basm: o sufragerie care e de fapt sala tronului, un rege, două regine cu personalități contrastante, dar complementare, un guard din armata regelui, un doctor (care e și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog) și o menajeră. Ideea în sine poate fi pătrunsă și din textul scris, însă reprezentația de la Teatrul Național s-a remarcat în special prin actorii memorabili pe care i-a reunit pe scenă: Victor Rebengiuc în rolul titular, Mariana Mihuț, Ana Ciontea, Șerban Pavlu, Florentina Ţilea și Richard Bovnoczki. Norocul meu a fost alegerea de a merge la teatru tocmai în data de 10 februarie, adică de ziua lui Victor Rebengiuc, când a împlinit 85 de ani. După încheierea piesei (și a primelor serii de aplauze), Ion Caramitru a venit și el în fața publicului să îi facă o urare actorului principal, după care întreaga sală a răsunat cântând “La mulți ani”. Din ceea ce a vorbit apoi Rebengiuc, o frază mi-a rămas întipărită în minte: “Nu m-am gândit niciodată că am să pot s-ajung până aici, dar dacă tot am ajuns, am zis: hai să joc!”
2. BANI DIN CER
Înlocuirea din greșeală, la metrou, a propriei serviete cu alta conținând 735 000 de lire poate avea mai multe implicații decât mi-aș fi imaginat. Pentru că cel păgubit dispunea acum de servieta personajului principal, Henry Perkins (Mihai Bendeac), putea să vină să își revendice banii sau să se întâmple ceva cu mult mai rău; de aici planul de a fugi cu primul avion în Buenos Aires și de a-și câștiga existența deschizând un restaurant. Poate că s-ar fi și întâmplat așa dacă soția, Jean (Mihaela Teleoacă), nu ar fi refuzat întreaga idee și nu s-ar fi lăsat pe mâna alcoolului pentru a depăși șocul. Însă așa au putut ajunge la timp și celelalte personaje: Vic (Dragoș Huluba) și Betty (Delia Nartea), prietenii invitați la cină cu ocazia zilei de naștere a lui Henry, și doi “polițiști” mai mult sau mai puțin corupți, Davenport (Gheorghe Dănilă) și Slater (Eugen Racoți). Detectivii au venit pentru acuzații diferite, care nu aveau nicio legătură cu situația reală, dar confuzia se adâncea din ce în ce mai mult cu cât Henry și Jean inventau identități (și grade de rudenie) noi pentru a masca furtul. Nu numai banii găsiți se află într-o continuă călătorie, într-o aventură a servietelor și deținătorilor, ci și stările prin care trec oamenii oscilează dintr-un moment în altul: adrenalină datorată găsirii banilor, speranța la o viață mai bună în Buenos Aires, frica de ucigaș, vinovăția din prezența detectivilor, devastarea pierderii și bucuria finală. Fiecare își avea defectele sale, iar puse la un loc formează o listă de cusururi ale societății în care oamenii sunt dispuși să renunțe la orice fără a clipi, până și la propria identitate, pentru a ajunge în posesia unei sume de bani. Totul prezentat la Teatrul de Comedie printr-un umor accesibil, de origine englezească.
3. IDIOTUL
La fel ca în Frații Karamazov (despre care am scris în 3 piese de teatru – ianuarie) și fiind tot la Teatrul Elisabeta, transpunerea în dramatic a romanului lui Dostoievski mi-a amplificat preferința pentru carte în varianta clasică, scrisă. Sunt convinsă că e greu să interpretezi un volum complex, de dimensiuni mari, astfel încât majoritatea scenelor jucate să fie relevante – probabil de aceea nu s-a și reușit. Au fost introduse multe momente de dans care nu și-au avut neapărat locul, însă nu asta m-a deranjat, ci mai degrabă muzica aleasă, care de cele mai multe ori nu s-a potrivit contextului sau măcar perioadei de timp în care se desfășoară acțiunea. Cât despre personaje, nu au apărut tocmai cum mi le imaginam eu citind romanul (ceea ce probabil e și normal), Ganea, de exemplu, fiind transformat într-un element comic. Poate că doar prințul a reușit să și arate atitudinea aceea a omului încrezător, “idiot”.
mxwni 